EXPLICAREA SISTEMULUI MAGNETOHIDRODINAMIC

Următoarele informaţii pot fi de ajutor într-un anumit moment pentru explicarea sistemelor magnetohidrodinamice.

CITAT - Un flux de fluid de mare viteză, bun conducător de electricitate, care traversează un câmp magnetic poate fi considerat ca luând locul conducătorului mobil al unui dinam convenţional.

Acest citat descrie elementele de bază care sunt importante pentru reacţiile cunoscute sub numele de reacţii magnetohidrodinamice (MHD).

În plus, atunci când un jet de fluid conducător cu viteză se deplasează printr-un câmp magnetic de flux în unghiuri drepte faţă de originea câmpurilor, se produce o excitaţie a electronilor în elementul conducător.

Presupunând că fluidul în cauză are conductivitate, această conductivitate este legată de solidele dizolvate conţinute în fluid. (Apa pură reprezintă un izolator). Relaţia dintre conductivitate şi viteză se

referă direct la excitaţia electronilor care are loc în aceşti compuşi conducători. Dezechilibrul valenţelor externe ale atomilor duc fie la atomi încărcaţi pozitiv, fie la atomi încărcaţi negativ. Corectarea dezechilibrelor afectează legătura ionică ce apare în fluidele suprasaturate. Excitaţia electronilor unităţii MHD creează un mediu în care atomi cu diferite sarcini pot elimina un electron liber sau absorbi un electron liber pentru a satisface dezechilibrul de valenţă. Drept rezultat, atomul acum neutru are o afinitate mai mică de a crea legături ionice decât atomii încărcaţi. Nu am schimbat structura chimică a fluidului. Nu am eliminat solidele conţinute.

Ceea ce am realizat constă în faptul că atunci când solidele dizolvate în fluide suprasaturate se precipită din fluid, în loc de crearea unei legături într-un cristal al unui element fizic înalt, cum ar fi un cub de gheaţă, formează aceeaşi substanţă chimică, dar cu un element fizic scăzut, precum un fulg de nea.

Structura fizică a fulgului de nea nu va susţine masa sau rezista la impactul fluxului. Prin urmare, se formează o peliculă pulverulentă uşoară. Când această peliculă încearcă să se îngroaşe, legătura originală nu poate susţine masa şi cade, fiind spălată de fluidele care circulă.

Această descriere explică cel mai bine principiul implicat în cazul unităţii MHD Meckling. Să analizăm acum „particulele în suspensie”. Aceasta ar fi în mod normal, recunoscută ca „turbiditate”, importantă pentru reacţii cu depuneri vechi existente.

Această depunere veche se formează prin legătură ionică. Structurile reticulare ale cristalelor mari au, de obicei, ceea ce este recunoscut drept sarcină superficială redusă. Reţinând acest lucru, să mergem înapoi la faza în care avem fluide cu turbiditate ce sunt împinse cu viteză prin unitatea MHD Meckling.

Aceste cristale deja formate (turbiditate), fiind compuse din domenii magnetice, ar putea fi structuri de cristal paramagnetic sau diamagnetic. În ambele cazuri, acestea reacţionează la câmpuri magnetice intense.

Să considerăm câmpul magnetic ca fiind vertical. Aceste cristale suspendate au o structură nedefinită. Atunci când acestea intră într-un câmp magnetic, o energie este imprimată asupra lor. Reacţia pe care o au este de a încerca să se alinieze cu acest câmp de forţă. Prin urmare, pentru a se alinia trebuie să se rotească fizic. Natura vâscoasă a fluidului transportor previne o rotaţie uşoară în jurul axei. Examinând această structură de cristal care se află sub tensiune în încercarea de a se roti, putem observa că apare o deformare, având forma unui „S”. Această deformare activează, de asemenea, accentuarea legăturii domeniilor magnetice, zonelor de compresie şi zonelor de întindere a suprafeţei cristalului. Această tensionare rezistentă se numeşte efect piezoelectric. În unele cazuri, elementul fizic redus al acestor cristale face posibilă ruperea sau spargerea lor.